Învierea Manastirii Chiajna din Giulesti

Un loc preferat, până nu demult, de alpinişti, datorită înălţimii sale, sau de grupurile de tineri teribilişti, obişnuiţi să facă foc de tabără în incinta ei, biserica Mănăstirii Giuleşti – Chiajna încă mai păstrează urmele vandalilor. Vechi de mai bine de 300 de ani, cunoscut de prea puţini credincioşi, acest lăcaş de cult, amplasat în partea de nord-vest a Capitalei, ajuns o ruină, îşi aşteaptă neputincios salvarea.

„Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, /Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul – / Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul – / Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas, / Abia conture triste şi umbre au rămas; / Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur, / Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur…”

Aceste versuri ale lui Mihai Eminescu, redate în poezia „Melancolie”, surprind concis şi fidel starea în care se află momentan Mănăstirea Giuleşti – Chiajna.

Soarta acestui monument istoric de la jumătatea secolului al XVIII-lea, rană vie pe obrazul cartierului Giuleşti-Sârbi, din sectorul 6, stă în vrednicia şi jertfelnicia a doi călugări, aleşi să redea locului puterea rugăciunii roditoare, din care să răzbată slava lui Dumnezeu. „Încercăm să împlinim voia lui Dumnezeu, iar prezenţa noastră aici am primit-o ca ascultare”, îşi începe povestea părintele stareţ Atanasie Bădulescu.

Lucrul plăcut lui Dumnezeu

Cu greu îţi poţi imagina ca în acest loc pustiu, în apropierea căruia se află fosta groapă de gunoi Chiajna, să existe o asemenea construcţie monumentală care, deşi stă să cadă, cheamă la ea oamenii – fie că sunt credincioşi veniţi din Bucureşti sau din comuna Chiajna -, care o cinstesc ca pe orice alt sfânt lăcaş.

De altfel, în dimineaţa când am ajuns la mănăstire, cei doi călugări oficiau slujba într-un spaţiu improvizat, un container de mici dimensiuni, în care cu greu încăpea mâna de credincioşi adunaţi la rugăciune. Vorba potrivit căreia te poţi ruga oriunde este adeveritoare în acest caz şi cu atât mai impresionant este faptul că, în ciuda vremurilor care i-au fost potrivnice şi a unora care au batjocorit-o ani de-a rândul, această biserică adună oamenii la rugăciune, îi face mai buni şi încet, încet îi transformă în propria sa comunitate de credincioşi de mâine. Redarea acestei biserici cultului liturgic poate părea utopică, având în vedere starea avansată de degradare, însă determinarea părintelui stareţ Bădulescu este convingătoare şi nu lasă loc speculaţiilor: „Nu se doreşte dărâmarea bisericii, deoarece nu este permisă demolarea unui monument istoric clasic, ci restaurarea sa. Deşi costurile de consolidare sunt mai ridicate decât cele de construcţie, se merită efortul. Oricât mi-aş dori ca lucrările să avanseze într-un ritm accelerat, nu e posibil, aşa că trebuie să învăţăm răbdarea. Dumnezeu ne-a dat drept pildă că lucrurile plăcute Lui se întâmplă în timp – au fost şase zile ale Creaţiei – aşa că trebuie să ne supunem. Nu se poate totul dintr-odată, sau dacă se poate, nu este trainic.”

Ruinele trecutului

Din iunie, anul acesta, de când părintele stareţ s-a instalat definitiv la mănăstire, gândurile şi eforturile sale se concentrează într-o singură direcţie: reabilitarea acestui sfânt lăcaş, cu temeliile afundate în trupul unei vetre monahale. Cel mai vechi document istoric descoperit până acum şi care atestă existenţa Mănăstirii Giuleşti este Harta austriacă a Bucureştilor de la 1770. Ridicat de domnitorul Alexandru Ipsilanti, în jurul anului 1775, acest fapt este consemnat de documentele istorice ale vremii: „Au început să facă şi o mănăstire la Giuleşti aproape dă Bucureşti şi au rămas nesăvârşită.” (Ilie Corfus, „Însemnările Androneştilor”).

Mănăstirea este cunoscută şi sub numele de „Mănăstirea Chiajna” sau „Doamna Chiajna”, pentru că terenul din jurul ei, după 1860, a trecut în posesia comunei Chiajna. Totuşi, această denumire nu este cea mai corectă.

Construcţia ecleziastică şi cultural-arhitectonică de Ev Mediu târziu impresionează prin măreţia sa, având 43 m lungime, 17 m lăţime, ziduri groase de 1-2 metri şi înălţimea la cornişă de 12 m, fiind cea mai mare Biserică din vremea sa. Este unică din punct de vedere arhitectural, deoarece este singura biserică ce sintetizează în chip armonios arhitectura românească autohtonă şi post-brâncovenească cu arhitectura neoclasică.

Cel care va termina ctitorirea acestei mănăstiri a fost domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), după mărturia aceluiaşi document istoric menţionat: „Au isprăvit şi mănăstirea Giuleşti”, şi după cum adeveresc şi fundaţiile de chilii descoperite în timpul săpăturilor arheologice din anii 1970.

Arhitectul care a proiectat biserica este meşterul sas Johannes Rathner, aşa cum adevereşte zapisul semnat de acesta cu Banul Pană Filipescu: „Apă să avem a da zidului, aşa cum am avut la Mănăstirea dă la Giuleşti” (Nicolae Iorga, „Scrisori şi zapise de meşteri români”, 1926, pp. 42-45).

Mănăstirea, din cauza aspectului său de fortăreaţă în care s-au adăpostit locuitorii din împrejurimile ei de frica năvălitorilor, a fost bombardată de turci la 1814, iar după 1821 a fost părăsită definitiv.

Biserica a supravieţuit mai multor cutremure mari de-a lungul vremii, ba chiar şi încercărilor voite de dărâmare a celor care au vrut să fure bucăţile de cărămida din care a fost zidită şi, toate acestea, alături de construirea căii ferate Bucureşti – Roşiori – Craiova care trece la nici 30 de metri de construcţie, prin chiar incinta fostei mănăstiri, au slăbit foarte mult rezistenţa ei.

Din spusele stareţului Atanasie Bădulescu, au fost multe iniţiative şi încercări de restaurare a clădirii, mai ales după 1900, ultima chiar în anii regimului comunist, în perioada 1950-1970.

„Aici am învăţat să mă rog mai mult, mai bine”

După 1993, la cei aproximativ 300 de ani după ctitorirea şi funcţionarea ei, după îndelungi eforturi, se obţine de către Arhiepiscopia Bucureştilor o bucată de pământ în jurul ruinei bisericii Mănăstirii Giuleşti, în vederea refacerii şi restaurării ei.

În şedinţa din 19 iunie 2008, Sinodul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei reînfiinţează Mănăstirea Giuleşti, începând cu data de 1 iulie 2008, cu scopul de a fi restaurată.

La 15 noiembrie 2008, este numit şi stareţul, iar din 4 iunie 2011 începe efectiv vieţuirea pe locul străvechii vetre monahale în condiţii grele, după curăţarea gunoaielor, fără curent electric, în plină organizare de şantier.

„Înainte de a fi numit stareţ aici, am văzut un documentar despre mănăstire, am rămas impresionat şi tot îmi spuneam că eu nu aş fi în stare să susţin o asemenea lucrare. Îmi tot repetam că e păcat ca o biserică să fie lăsată de izbelişte. M-am rugat pentru cel care avea să fie numit, dar nu m-am gândit o clipă că cel pentru care mă rugam eram eu. Timp de o lună am stat singur aici. În timpul acesta, am învăţat să mă rog mai mult, mai bine”, vorbeşte părintele Atanasie.

Cât e ziua de lungă, călugării nu stau o clipă locului. Ţin rânduiala slujbelor, a spovedaniei şi tot ce implică slujirea de preot, fără să mai amintim de responsabilităţile administrative.

Nimic nu este cu neputinţă, atât timp cât voia lui Dumnezeu se vrea împlinită. Părintele Bădulescu spune că vin foarte mulţi oameni la slujbă (mulţi dintre ei l-au urmat de la Mănăstirea „Radu-Vodă” din Bucureşti, mănăstirea de metanie a stareţului), iar în timpul verii a slujit chiar în interiorul ruinei, pe ai cărei pereţi se pot vedea şi astăzi icoane aduse în dar de binefăcători. În altar, o cruce mare cu Iisus răstignit este punctul de rezistenţă al bisericii, spre care păsările cerului privesc nestingherite, prin cupola lipsă, dărâmată la cutremurul din 1977.

„Totul s-a realizat numai cu ajutorul oamenilor cu dragoste de Dumnezeu şi de frumos. Sunt oameni care vin cu o pâine, ne dau din puţinul lor, întreabă cu ce ne pot ajuta, tot timpul sunt lângă noi. Alţii, după posibilităţi, donează bani. Aşa am reuşit să pietruim drumul, care era inaccesibil, să îngrădim locul”, încheie părintele stareţ care, cu fiecare zi, simte cum îi creşte în suflet mănăstirea ce va purta hramurile „Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul” şi „Sfinţii Martiri Brâncoveni”.

Cei care doresc să contribuie cu bani la restaurarea Mănăstirii Giuleşti – Chiajna au la dispoziţie contul: RO96RNCB0090106520680001, BCR Lipscani.

Please follow and like us:

Misterioasa Manastire Chiajna

Cu secole în urmă, clopotele mănăstirilor din Ţara Românească se auzeau în timpul slujbelor  sau atunci când turcii se vedeau la orizont. Astăzi, în ruinele Mănăstirii  Chiajna de la marginea Bucureştiului, clopotele bat doar pentru slujbe  dar în noua bisericuță parcă păzită și ascunsă de ruinele impunătoarei mănăstiri.

Despre Mănăstirea Chiajna circulă tot felul de legende, legende care ne-au făcut să trecem pe lista din mintea noastră, monumentul pentru vizitare.

          La începutul lui 2014 s-a ivit ocazia unei excursii la acest edificiu. Exucrsie organizată de Asociația Bucureștiul Meu Drag. Ne-am dat întâlnire în Gara Basarb în jurul prânzului. Ne-am strâns peste 50 de persoane, dornice să brăzdeze zăpada și să fotografieze ruina. Am coborât în Halta Cheajna, aici am făcut și memorabila poză de grup, după care am pornit la pas pe câmp prin zăpada înaltă de peste jumătate de metru.

 Am stat la povești cu preotul bisericii mai bine de o oră, ne-a povestit despre noua biserică despre împrejurimi și desigur despre misterioasa Mănăstire Chiajna.

             Ctitorie a domnitorului Nicolae Mavrogheni, începută în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, construită în stil neoclasic cu ziduri groase de 1-2 metri și dimensiuni mari pentru acele vremuri. Acesta nu a apucat să se bucure de ctitoria sa fiind bănuit de trădare, a fost mazilit şi ucis de turci, sosiţi la Bucureşti în vederea războiului cu austriecii şi cu ruşii, la care era nevoită să ia parte şi oastea Ţării Româ­neşti.

             Deși peste tot se spune că preoții nu au slujit niciodată în ea, părintele paroh infirmă acest lucru. Acesta s-a documentat  și încă mai face cercetări pentru a stabili cu exactitate detaliile despre ea pentru restaurare, este inclusă pe o listă a restaurărilor. Însă aceasta trebuie făcută  circular începând de la fundație, nu se poate repara un perete apoi altul, datorită gradului înaintat de deteriorare.

           Cu toate invaziile și războaiele și bombardamentele mănăstirea a rămas în picioare deseori fiind confundată de inamici ca fiind o cetate. Doar la cutremurul din 1977  i-a căzut turla.

          Un argument la cele spuse de preot că s-a slujit în această biserică este că  unele surse spun că a fost locuită până în 1792, altele menționează că a fost părăsită în timpul ciumei.

            Numele Mănăstirii Chiajna  vine de la faptul că a fost construită pe moșiile aprigei doamne Chiajna. Doamna Chiajna, soția domnitorului Mircea Ciobanul al Țării Românești, fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel Mare.

            Viețuitorii din acest moment de la mănăstire sunt veniți de la Mănăstirea Radu Vodă. Aceștea s-au mutat aici în 2011, au strâns gunoaiele din jurul mănăstirii și au făcut posibilă locuirea în apropiere. Din ce ne-a povestit părintele încă se mai luptă cu indivizii rău intenționați care încă aduc gunoaie în apropierea mănăstirii uneori aruncă leșuri de animale chiar peste gard. Pe terenul din apropierea mănăstirii au fost aduse materialele de construcție din urma cutremurului din 1977, vara țiganii scormonesc după fier vechi lăsând în urmă șanțuri adânci.

            Pentru a da viață ruinelor este nevoie de multă susținere financiară, părintele era tare optimist și vrea ca visul lui să devină realitate, vrea să renască Mănăstirea Chiajna.

           Noi ne dorim același lucru, să renască, să fie refăcută, să nu se piardă de tot acest monument istoric  care se încăpățânează să reziste de mai bine de 300 de ani.

Please follow and like us:

Manastirea Chiajna

Hramuri: Acoperământul Maicii Domnului si Sf. Ioan Iacob Hozevitul Adresa: Calea Giuleşti nr. 505, Sector 6 Protoieria Sector 6 Capitală Pr. Stareț Ier. Bădulescu Atanasie; tel. 0720957395 IBAN : RO96RNCB0090106520680001  BCR Ag. Lipscani

PROGRAM LITURGIC

Luni-Vineri  9:00 – Acatist, Liturghie, Parastas Sambătă:    8:30 – Acatist, Liturghie si pomenirea mortilor Duminică:    8:00 – Utrenie şi Sf. Liturghie

Mănăstirea „Chiajna”-Giuleşti

   – scurt istoric –

 În partea de N-V a Bucureştilor, la marginea cartierului Giuleşti-Sârbi, pe Drumul Săbăreni, numărul 172, în Sectorul 6, se găseşte ruina Bisericii Mănăstirii Giuleşti, monument istoric de la jumătatea secolului al XVIII-lea.

Ruina Bisericii Mănăstirii Giuleşti face parte din monumentul istoric  de grupă “A”: Mănăstirea Chiajna-Giuleşti, identificat pe Lista Monumentelor Istorice reactualizată pe 2010 şi având codurile: B-I-m-A-17884, B-I-m-A-17884.01, B-I-m-A-17884.02.

Cel mai vechi document istoric descoperit până acum şi care atestă existenţa mai veche a Mănăstirii Giuleşti este Harta austriacă a Bucureştilor de la 1770.

Domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782), în prima domnie din Ţara Românească începe construcţia Bisericii mari a acestei mănăstiri, după cum relatează o cronică a acelor vremuri: „Au început să facă şi o mănăstire la Giuleşti aproape dă Bucureşti şi au rămas nesăvârşită”[1].

Cel care va duce la bun sfârşit ctitorirea acestei mănăstiri va fi domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), după mărturia aceluiaşi document istoric: „Au isprăvit şi mănăstirea Giuleşti”[2] şi după cum adeveresc şi fundaţiile de chilii descoperite în timpul săpăturilor arheologice din anii 1970.

Această construcţie ecleziasică şi cultural-arhitectonică de ev mediu târziu impresionează prin măreţia sa, având 43 m lungime, 17 m lăţime, ziduri groase de 1-2 m şi înălţimea la cornişă de 12 m, fiind cea mai mare biserică ce s-a construit la vremea sa. Este unică din punct de vedere arhitectonic deoarece este singurul locaş de cult ce sintetizează în chip armonios arhitectura românească autohtonă şi post-brâncovenească, cu arhitectura neo-clasică. Arhitectul care a construit biserica este meşterul sas Johannes Rathner, aşa cum adevereşte zapisul semnat de acesta cu Banul Pană Filipescu: „apă să avem a da zidului aşa cum am avut la Mănăstirea de la Giuleşti”[3].

Mănăstirea, datorită aspectului său de fortăreaţă, în care s-au adăpostit locuitorii din împrejurimile ei de frica năvălitorilor, a fost bombardată de turci la 1814[4], iar după 1821 a fost părăsită cu totul, rămânând din ea până în zilele noastre doar Biserica mare-astăzi ruină.

Biserica a supravieţuit mai multor cutremure mari de-a lungul vremii, ba chiar şi încercărior voite de dărâmare a celor care au încercat să fure bucăţile de cărămidă din care a fost zidită,  şi toate acestea, alături de construirea căii ferate Bucureşti-Roşiori-Craiova, care trece la nici 30 m prin chiar incinta fostei mănăstiri, au slăbit foarte mult rezistenţa ei, aşa încât astăzi e în pericol de prăbuşire.

Au fost multe dorinţe şi încercări de restaurare a ei, mai ales după 1900, ultima chiar în anii regimului comunist, în perioada 1950-1970, la iniţiativa dl. Octavian Dobrin[5], când a fost sfinţită de către PS Antim, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, o troiţă (astăzi dispărută) în apropierea bisericii mari a Mănăstirii Giuleşti[6].

Din nefericire, în apropierea şi în jurul acestei ruine, după 1977 şi până în 1988, au fost cărate gunoaiele Bucureştiului dărâmat la cutremur, la fosta groapă de gunoi Chiajna.

Mănăstirea este cunoscută şi sub numele de „Mănăstirea Chiajna” sau „Doamna Chiajna”, pentru că terenul din jurul ei, după 1860, a trecut în posesia Comunei Chiajna din judeţul Ilfov. Totuşi, această denumire nu este cea mai corectă.

După 1993, în al treilea veac după zidirea şi funcţionarea ei, Dumnezeu hotărăşte învierea acestei mănăstiri, Mănăstirea „Chiajna”- Giuleşti, prin strădania unei doamne evlavioase şi în vârstă, Maria Dumitraşcu, care readuce în discuţie restaurarea bisericii ruină-monument istoric şi refacerea fostei mănăstiri. Aşa încât, după îndelungi eforturi, se obţine de către Arhiepiscopia Bucureştilor un perimetru de 10000 m2 în jurul ruinei Bisericii Mănăstirii Giuleşti, în vederea refacerii şi restaurării ei.

În şedinţa din 19 iunie 2008 sinodul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei reactivează Mănăstirea Giuleşti începând cu data de 1 iulie 2008, în vederea refacerii şi restaurării ei.

Cu Inalta Binecuvantare a Prefericitului Parinte Patriarh Daniel,la 15 noiembrie 2008 este numit şi stareţul, în persoana părintelui Ieromonah Athanasie  Badulescu; iar din 6 iunie 2011 (re)începe efectiv vieţuirea  pe locul străvechii vetre monahale, în condiţii deosebit de grele, după curăţarea gunoaielor, fără curent electric, în plină organizare de şantier.

Slujbele sfinte s-au săvârşit într-un  container special amenajat ori sub un şopron, în aer liber; iar de la Crăciunul anului 2011, în Paraclisul anume pregătit intr-un corp de cladire.

Din iniţiativa şi sub coordonarea IPS Varsanufie Gogescu, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, în vara anului 2012 a fost înălţată o biserică de lemn în stil maramureşan, după ce mai întâi a avut loc sfinţirea locului şi temeliei acestui nou locaş de cult. În prezent se lucrează la pictura din interior şi se continua şi celelalte lucrări câte mai sunt de făcut în vederea aducerii la bun sfârşit a bisericii,urmand ca mai apoi sa fie sfintita .

De asemenea, la ruina bisericii mari din zidărie a mănăstirii s-a realizat un gard împrejmuitor cu rolul de a proteja monumentul istoric de degradările antropice şi, totodată-din cauza pericolului prăbuşirii zidurilor şi a căderilor de cărămizi, mortar şi tencuială-,pentru restricţionarea accesului oamenilor. Iar când Preabunul Dumnezeu şi Maica Domnului vor rândui începerea efectiva (execuţia) a lucrărilor de conservare-consolidare şi restaurare (care acum sunt în faza de proiect şi obţinerea avizelor şi autorizaţiilor) acesta va fi folosit şi drept gardul-protector al şantierului în lucru.

Deoarece nu se ştie cu exactitate ce hram ar fi avut Biserica şi Mănăstirea în trecut, în prezent s-au ales alte hramuri: „Acoperământul Maicii Domnului[7] şi Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul”[8].

În anul 2012, prin rânduiala de taină a sfinţilor lui Dumnezeu, Mănăstirea a primit fragmente de sfinte moaşte  ale Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ-Hozevitul şi ale Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou,Facatorul de minuni si Grabnic ajutatorul, puse acum spre închinare şi cinstire. La hramul „Acoperământului Maicii Domnului” din anul 2012 a fost sfinţit şi clopotul de 400 kg, dăruit mănăstirii (acesteia) de familia Valentin şi Silvia Buks.

În anul 2013, tot din iniţiativa şi cu purtarea de grijă a IPS Varsanufie, dar şi cu implicarea părintelui stareţ, şi cu ajutorul anumitor donatori a fost realizată o copie a Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Portăriţa”[9] de la Mănăstirea Iviru din Sfântul Munte al Athosului. Această icoană a Maicii Domnului a fost adusă şi aşezată în Biserica de lemn a mănăstirii în cadrul solemn al slujbei de Priveghere, cu ocazia celui de-al doilea hram, Sfântul Ioan Iacob, din vara aceluiaşi an.

În prezent, Mănăstirea „Chiajna”-Giuleşti are 2 (doi) vieţuitori.


[1] Ilie Corfus, Însemnările Androneştilor, publicate cu un studiu introductiv de Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti, Bucureşti, 1947, p. 28.

[2] Ibidem, p. 29.

[3] Nicolae Iorga, Scrisori şi zapise de meşteri români, 1926, p. 42-45.

[4] C.f. Dicţionarul geografic.

[5] Cel care a iniţiat şi restaurarea altor monumente istorice, precum Mănăstirea Stavropoleos, Mănăstirea Radu-Vodă ş.a.

[6] Conform relatărilor localnicilor din cartierul Giuleşti-Sârbi şi Comuna Chiajna.

[7] Prăznuit la 1 octombrie.

[8] Cinstit pe 5 august.

[9] În greceşte „Portaitissa”, cinstită ca cea dintâi în importanţă dintre toate icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Muntele Athos.

Please follow and like us:

Biserica Manastirii Chiajna este astazi o ruina

Dupa incercari de restaurare ce dureaza din 1946
Biserica Manastirii Chiajna este astazi o ruina
Aflata langa groapa de gunoi a Bucurestiului, ea serveste drept adapost vacarilor si aurolacilor

La marginea unui cartier mizer (Giulesti- Sarbi), pe un promontoriu, se incapataneaza sa reziste timpului dar, mai ales neglijentei, nepasarii si batjocurii autoritatilor, zidurile bisericii fostei Manastiri Chiajna.
Cine se incumeta sa ajunga pana acolo, pe Drumul Sabarenilor, in sectorul 6, gaseste un splendid monument ale carui ziduri, groase de unul si chiar doi metri, amintesc de vremea cand pe la noi se construia temeinic.
Nu se stie cu exactitate cine a ctitorit lacasul. Alexandru Odobescu e de parere ca i-ar apartine Doamnei Chiajna (sec. al XVI-lea), in timp ce Nicolae Iorga il plaseaza in timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (a doua jumatate a sec. al XVIII-lea).
Se pare ca asezamantul a fost parasit in timpul ciumei din vremea lui Mihai Sutu si ca insusi mitropolitul Cosma, al Tarii Romanesti, si-ar fi gasit sfarsitul aici. Nu stim daca s-a mai slujit in el vreodata; stim doar ca s-au facut numeroase incercari de restaurare, incepand inca din 1946; partenerii mei de dialog din autobuzul 163 mi-au spus ca un astfel de proiect s-ar afla in discutie la primarie, asa au auzit ei; poate ca si Biserica ar trebui sa se implice desi e mai usor sa construiesti din temelie (mai ales cand nu-ti propui sa ridici un lacas cu valoare patrimoniala, asa cum din pacate s-a intamplat – mult prea des – dupa 1989); o constructie veche trebuie intretinuta mereu, „mananca” bani multi, dar cum altfel sa ne pastram identitatea?
In timp ce multe miliarde sunt aruncate pentru tot felul de restaurari de care insusi ministrul culturii se indoieste, pentru acest lacas nu se gasesc bani. Inauntrul bisericii e „imperiul” balariilor si al molozului, caci turla a cazut la cutremurul din 1977; aici e si „resedinta de vara” a vacarilor (paznicii vacilor aduse la pascut pe imasul din apropiere), si in aceeasi masura, spun unii, loc de intalnire pentru aurolaci.

Interlocutorii mei mi-au atras atentia si despre „o metoda ingenioasa de incalzire prin pereti”, in realitate un sistem de ventilatie practicat in partea superioara a zidurilor. „Eu am fost mult pe acolo si am gasit – poate sunt 20 de ani de atunci- o placa de marmura, frumoasa tare, pe care scria ca e construita de Doamna Chiajna. Stiti, d-aia se numeste asa. Da’ tare prost am fost ca n-am luat-o. Am lasat-o acolo”, ni se destainuie un alt calator. Oricum ar fi, acest vestigiu de patrimoniu ar trebui restaurat; si dat in grija cuiva, poate a unor maici (care, cum se stie, sunt mai ingrijite); sigur ca el va avea de suferit in continuare din cauza vibratiei produse de trenurile ce trec prin apropiere.
In vecinatatea lui se afla si una dintre gropile de gunoi ale Bucurestiului, dezafectata, ni s-a spus, dar cartierul continua sa-si depoziteze acolo resturile, incat „compania” nu e de loc placuta.
Dar daca ar fi restaurata aceasta biserica despre care documentele vremii spun ca „au ramas nesavarsita”, si-ar putea implini menirea macar acum si credem ca si turistii ar cauta-o, pentru ca, spun cei din preajma ei, „in fiecare zi vine cineva sa o vada”.

OLGA SANDU

Please follow and like us: