Chiajna – calatorie la capatul lumii

Cautarile  noastre ne duc din ce in ce mai departe in timp, pe fire care se pierd in  vremuri imemoriale. Intr-o zi cu ceata si vint rece, taios, echipa revistei  noastre, formata din Ionel Grama, Cristian Pompei si dl Gheorghe Cohal, porneste  la drum spre un loc in care, probabil, este chiar inceputul lumii: comuna Chiajna din judetul  Ilfov.

Truda, stiinta si suflet
Domnul Cristian Degeratu, un barbat de  52 de ani, profesor de istorie la Scoala nr. 1 din Chiajna, om cu o vasta si  solida cultura, a adunat, cu migala si pasiune, obiecte a caror vechime se  masoara in mii sau chiar zeci de mii de ani. In vitrinele pe care le-a amenajat  intr-una dintre clasele scolii in care lucreaza gasim, alaturi de alte zeci de  vestigii, un bloc de scoici pietrificate, datate ca fiind din perioada ultimelor  miscari tectonice care au modificat infatisarea scoartei terestre. Linga el, o  bucata compacta de silex, dar si virfuri de lanci si sulite, facute de oamenii  din epoca de piatra, adica de cei care au trait inaintea noastra cu 6.000-7.000  de ani inainte de Hristos. Alaturi de aceste urme ramase din vremuri uitate se  afla citeva fusaiole, greutati pentru plasele de pescuit si un topor de piatra a  carui vechime este mai mare de 6.000 de ani. Gaura in care se fixa coada  acestuia are un dimetru de circa 2,5 cm si este perfect rotunda, iar, in  interior, este atit de lustruita incit nu ne putem imagina cum a fost realizata  cu mijloacele rudimentare folosite de „salbaticii” de atunci. O asemenea  perforare se face azi, folosind aparate sofisticate si/sau raze laser.

Istoria de la groapa de gunoi
„Materialele adunate de mine cuprind  evolutia societatii umane pe teritoriul tarii noastre de la inceputurile  omenirii pina in momentul de fata, cu o continuitate neintrerupta, care poate fi  dovedita oricind si in orice conditii”, isi incepe domnul profesor Degeratu  povestea care avea sa ne uimeasca. „In basmele lui Petre Ispirescu – si-a  continuat Domnia Sa relatarea – se vorbeste de vremea cind muntii se bateau cap  in cap si nu este nimic exagerat in aceasta afirmatie. Intr-o expeditie pe care  am facut-o in 1983, in comuna Vidra din Muntii Apuseni, am gasit acesti melci  pietrificati, vechi de citeva milioane de ani, scosi la suprafata de  zvircolirile Terrei. Scoicile gasite aici, la Chiajna, fac si ele parte  din timpul cind pamintul se cutremura si muntii se loveau cap in cap si au o  vechime de peste 12. 000-14. 000 de ani”. In timp ce ne-a prezentat monografia  la care lucreaza, dl prof. Degeratu ne-a vorbit si despre greutatile pe care  le-a intimpinat in munca sa de cautare a vestigiilor aflate pe raza comunei,  indicindu-ne apoi locul in care sa mergem. Un cimp dezolant, cu noroi lipicios,  pe alocuri inghetat, o buza de deal si o lunca larga, pe malul Dimbovitei,  incarcate de mormane uriase de gunoi, aduse din marele si frumosul Bucuresti,  aflat la doar citiva kilometri distanta. Sub muntii de mizerie se afla ingropata  o istorie mult mai veche decit cea care ni s-a spus noua in cartile de scoala,  tratata voit sau din ignoranta cu dispret si indiferenta.
Aici, sub  scirboseniile aduse din Capitala, se afla capatul lumii, locul in care zac  vestigii stravechi, peste care au trecut zeci de mii de ani. „Eu cred ca au  existat mai multe cicluri de civilizatii, care au disparut din motive  necunoscute noua, dar ai caror urmasi au reluat viata in cu totul alte conditii,  ducind-o mai departe, pina in zilele noastre. Asa se explica faptul ca, inca din  zorii omenirii stiute de noi, gasim, pe teritoriul Romaniei, obiecte vechi de  mii si mii de ani, extrem de fine, unele atit de perfectionate incit nu stim cum  au fost facute si la ce erau folosite. De la acele inceputuri nu cred ca au  trecut milioane, ci numai mii de ani, pentru ca exista un factor important pe  care cei mai multi cercetatori nu vor sa il ia in seama –
ne-a spus domnul  profesor, facind, apoi, o afirmatie uluitoare – influenta civilizatiilor  extraterestre!”

Am venit din stele!
Domnia Sa spune ca Sfinxul din  Bucegi este una dintre dovezile de necontestat ale afirmatiei sale. Daca il  privim dinspre nord, avem imaginea unei maimute, a unui om preistoric, adica a  inceputurilor umanitatii, dar, daca il privim dinspre vest, dinspre planeta  Venus, vedem un tinar viguros, un Fat-Frumos al neamului romanesc, cu caciula  dacica pe cap, simbol al libertatii. „In 1975 am sustinut la facultate o lucrare  in care am dezvoltat teoria evadarii din planeta in planeta. Pe masura ce  energiile si resursele unor planete, locuite de fiinte inteligente, se  epuizeaza, locuitorii acestora vor porni spre alte corpuri ceresti. Aici,  intervine mitul cu arca lui Noe, cind se ia tot materialul genetic si se  transporta si se transplanteaza in alte locuri in cosmos. Asa se va intimpla si  cu noi, locuitorii Pamintului, cind conditiile de viata se vor sfirsi si vom fi  nevoiti sa cautam locuri propice de supravietuire in Univers. Exista scrieri  foarte vechi, de la inceputurile omenirii, care spun ca Luna nu a fost impreuna  cu Soarele pe cer si, deci, aceasta nu a fost dintotdeauna satelitul Terrei. Ea  a fost adusa si instalata in apropierea planetei noastre, iar pe partea pe care  nu o vedem niciodata si in interiorul acesteia, care este gol, se petrec lucruri  interesante”. Domnul profesor Degeratu sustine ca anumite civilizatii din cosmos  au adus viata pe Pamint, iar acum reprezentantii acestor extraterestri sint  aici, instalati in interiorul planetei noastre si supravegheaza tot ce facem noi  pe mapamond. „Materialul genetic a fost adus din alta parte a Universului si  implantat pe planeta Pamint. Despre egipteni se stie ca au venit din constelatia  Orion, iar piramidele sint amplasate in pozitiile in care se aflau astrii  acestei constelatii atunci cind a fost adusa viata aici. Si la noi, la inceput,  au fost zeii, apoi semizeii si, in final, oamenii, cei dintii creind conditiile  de viata pentru cei din urma, adica pentru noi”, afirma Domnia Sa. Domnul  profesor crede ca Dumnezeu, care guverneaza intregul univers, lucreaza pe  planeta noastra prin civilizatiile galactice si ca aici, la noi, este un fel de  „sita”, prin care entitatea om „se cerne” spre bine sau spre rau. Pe Pamint, se  produce o separare, iar dupa moartea noastra fizica vom fi folositi in alte  scopuri, in functie de aceasta cernere. „Influentele asupra evolutiei noastre  vin atit din cer, de la extraterestri, cit si din adincurile Terrei, unde  traiesc alte civilizatii, pentru ca Pamintul este gol in interiorul sau. Basmele  romanilor vorbesc de lupta lui Fat-Frumos cu zmeii din strafundul Pamintului si,  paradoxal, exista un dram de adevar in aceste povesti. Dupa mine, fiecare dintre  noi avem un destin, sintem planificati si dirijati cu un anume scop si nimic din  ce se petrece nu este intimplator. Intre Luna si Pamint este o circulatie  permanenta, eu am vazut opt obiecte zburatoare, nepamintene, in 90 de secunde,  dovada ca vine si pleaca cineva de la noi cu scopuri bine determinate”, si-a  incheiat dl profesor relatarea. Dincolo de cuvinte ramine totusi o realitate  indiscutabila: la Chiajna zac, sub muntii de murdarie, vestigii vechi de zeci de milenii. Tot acolo, un  profesor inimos a amenajat un muzeu cu obiecte adunate de la capatul lumii, acel  capat care a fost la inceputul inceputului. Uneori, in zona localitatii, lumini  ciudate apar din cer, coboara si ramin suspendate exact deasupra locurilor in  care s-au gasit urmele unor civilizatii despre care nu stim de unde au venit si  unde au plecat. Povestea OZN-urilor care cerceteaza Chiajna o vom spune
intr-un numar viitor. In monografia la care lucreaza, dl. prof. Cristian  Degeratu, acesta afirma: „La inceputul secolului al XIX-lea, pe aceste locuri  traditia a lasat amintirea lui Manuc Bei, armean de origine, fiul lui Martinos  Mzaian, descendent din obirsia legendarului Noe”.
Asadar, Noe, pastrator al  genelor vietii pe Terra, Sfinxul din Bucegi, ceramica dacica, scoici de 14.000  de ani si melci de milioane de ani. Dincolo de acest capat de inceput al lumii  stiute de noi, cerul si stelele, civilizatii extraterestre necunoscutul. De unde  venim si cine sintem noi, romanii? Dar, mai ales, cine si ce interes are ca  trecutul nostru sa ramina necunoscut si de ce acceptam ca el sa fie aruncat la  gunoi?

Text: Ionel Grama, Cristian Pompei
Fotografii Gheorghe Cohal

Please follow and like us:

FORTURIILE din CHIAJNA

In cele mai multe cazuri, vechile forturi din jurul Capitalei fie suntadaposturi pentru haite de maidanezi, fie sunt depozite. Cateva dintre ele au fost transformate in ciupercarii, iar unul – in puscarie. Un singur investitor s-a gandit ca ar putea folosi cladirea in scopuri turistice. Valorificarea turistica, franata de inundatii
Fortul de la Berceni este unul dintre putinele exemple in care cineva a incercat sa preia una dintre aceste constructii si sa o valorifice intr-un fel oarecare. In cladirea ridicata intre 1908 si 1918, in care candva se aflau bateriile de artilerie 11 si 12, Mihai Danila a vrut sa puna la cale o serie de activitati comerciale. „Totul a fost frumos pana la inundatiile din toamna aceasta. Ma gandisem la o ciupercarie, la o crama, chiar si la un bar sau la un restaurant. Dar acum nivelul panzei freatice a crescut foarte mult. Cu apa de 1,2 metri inauntru, nu mai pot face nimic. Chiar si dupa ce se vor retrage apele, intai trebuie bagati o multime de bani in hidroizolatie. Abia dupa aceea ma pot gandi la ce voi face mai departe”, isi inventariaza problemele Mihai Danila. Deocamdata, investitorul a reusit sa construiasca, pe zona adiacenta fortului, un complex sportiv. Chiar in fata vechilor ziduri a rasarit o cladire moderna, luminoasa, inconjurata de cateva terenuri de tenis. „Am investit pana acum o gramada de bani, dar inundarea fortului mi-a dat totul peste cap. Din cate stiu eu, probleme asemanatoare sunt si in celelalte forturi. De altminteri, cele mai multe activitati economice sunt de genul ciupercariilor, de pilda la Mogosoaia sau la Jilava”, incheie patronul bucurestean, masurand din ochi apa din fortul inundat.
„E-hee-he, aici o sa fie Bellu 2”
Soarta fortificatiilor de la Popesti-Leordeni reprezinta un crunt exemplu al modului in care se razbuna timpul. In vechiul fort si in spatiul adiacent acestuia – compus din constructii dedicate prin definitie razboiului si producerii de moarte pe banda rulanta -, va incepe sa functioneze un urias cimitir ecumenic, pentru ortodocsi si catolici. De mai bine de doua luni, zona a fost invadata de muncitori care au inceput sa renoveze cladirile, iar fortul este, deocamdata, depozit de materiale de constructii. In scurt timp va fi finalizata cladirea administrativa a viitorului cimitir din sudul Capitalei. Drumul pana la fort este acum un lac mustind de noroi si pigmentat pe alocuri cu ciulini uscati. „E-hee-he, aici o sa fie loc pentru zeci de mii de morminte. Bellu 2, asa ii zice. Chiar in fort o sa facem doua capele Ð una pentru ortodocsi si alta pentru catolici”, spune unul dintre muncitorii care renoveaza cladirile din preajma fortului. Omul este inconjurat de o haita de maidanezi jegariti. In rest, in fortificatia cu ziduri groase de mai bine de un metru si jumatate tonele de materiale de constructii si utilaje stau in stive. „Bucata centrala e intreaga. De pe laturi au incercat sa fure caramida, in vremea in care fortul era parasit”, mai sustine muncitorul. Cartierul general al muraturilor pentru „jumate de popor” Destinatia cea mai prozaica pentru o fortificatie din centura Bucurestiului a fost data de comunisti fortului de la Chiajna. In urma cu mai multe decenii, Fortul 18 a fost donat cu acte si cu tot patrimoniul catre Intreprinderea de Legume-Fructe (ILF) Militari. Rapid, vechea cladire a fost transformata in cartierul general al muraturilor si al verzei murate romanesti. „Ce vremuri erau, domnule! Puneam gogonele zemoase si varza bine murata, frageda, din care manca toata armata romana, plus jumate de popor. Se facea aici o varza murata nemaipomenita. Nici acra, nici dulce – frageda atat cat trebuie la sarmale”, plescaie in amintirea vremurilor trecute nea Costel, un vechi angajat al depozitului. Tranzitia si cresterea apetitului romanilor pentru castravetii bulgaresti au schimbat din nou soarta Fortului 18, care acum este pustiu si inchis in asteptarea viitorului sau. Cum intregul complex a fost cumparat de un mare producator de ape minerale si sucuri, este de asteptat ca nu in foarte mult timp Fortul 18 Chiajna sa capete o alta destinatie non-militara. Pana atunci, fortul ramane un exemplu stralucit al modului in care o instalatie militara a putut fi adaptata la o utilizare civila. „Sunt pereti de doi metri grosime aici” Vizitatorii fortului Chiajna pot vedea si acum camerele pentru depozitarea munitiei, compartimentate cu pereti despartitori, in bazine de cateva mii de litri fiecare. Aici, in urma cu nu foarte multi ani, incapeau camioane intregi cu varza si patlagele numai bune de murat. Una dintre putinele incaperi care nu a fost folosita pentru acrituri este fosta bucatarie a fortului, o incapere larga in care, intr-un colt, se afla trei plite imense pe care se pregateau bucatele pentru strajerii Bucurestiului. In podeaua incaperii este sapat putul de unde se obtinea apa de baut. In rest, intregul complex este strabatut de tuneluri inguste, groase cat sa incapa un om taras. Aceste tuneluri unesc incaperile intre ele. Mai multe scari intortocheate duc spre culmea colinei, acolo unde in urma cu un secol si jumatate erau montate piesele de artilerie. Prea putini localnici isi mai amintesc de locul unde pe vremuri erau amplasate cazarmile trupei sau de locuinta comandantului fortului, transformata intre timp in carciuma. „Sunt ziduri de doi metri grosime aici si temperatura este aproape aceeasi de la vara la iarna. Pe vremea cand erau geamuri, iarna puteam sa stam inauntru in pulover, chiar daca nu exista vreo sursa de incalzire”, isi aminteste nea Costel. Omul isi aduce aminte si ca, la un moment dat, impreuna cu cativa angajati ai ILF-ului, a incercat sa intre in subteranele care unesc fortificatiile: „Am mers de ni s-au terminat doua randuri de lanterne si ni s-a facut frica. Atunci ne-am intors. Bunicii nostri zic ca tunelurile merg pana la Jilava. Ne-am speriat si n-am avut curaj sa mergem mai departe”. Responsabilii vremurilor trecute reusisera sa valorifice economic aproape totul. Fostele dormitoare pentru trupa – niste baraci din care astazi a ramas doar fundatia de piatra – erau depozite pentru ceapa uscata. In total, fortul de la Chiajna asigura aproape o suta de slujbe in procesul de gestionare a circuitului muraturilor. „Asta era industrie mare, domnule! Doar dogari aveam 18, care tot timpul faceau butoaie pentru muraturile noastre”, mai spune nea Costel, aruncandu-si o privire melancolica peste zidurile aparate acum doar de un biet caine. Ultimul aparator al fortului de vest al Bucurestiului. 111,5 milioane lei aur pentru 18 forturi
La vremea ei, reteaua formata din 18 forturi a costat 111,5 milioane lei aur, adica de trei ori bugetul anual alocat armatei romane. Centura de fortificatii a Bucurestiului a fost construita dupa planurile unui celebru arhitect militar belgian, generalul Henri Alexis Brialmont. Pe baza unui raport al Ministerului de Razboi din anul 1888, belgianul a intocmit, un an mai tarziu, proiectul fortificatiilor, iar constructia efectiva a fost demarata in 1884. Ridicarea centurii de fortificatii a durat mai bine de doua decenii, lucrarile fiind deosebit de complexe. Toate cele 18 puncte erau unite de o sosea si de o cale ferata. Peste mai bine de un veac, aceasta avea sa fie cunoscuta ca linia de centura a Bucurestiului, pierzandu-si insa o buna parte din importanta martiala si din infrastructura trecutului. Mai trebuie spus ca intre forturi erau pozitionate tot atatea baterii subterane. In total, in centura de fortificatii a Capitalei erau pozitionate circa 240 de piese de artilerie. Tot acest efort imens, pentru o tara care isi capatase independenta de doar un deceniu, a fost o jertfa adusa doctrinei militare la moda in acele timpuri, care sustinea ca punctul care trebuie aparat cu orice pret este Capitala. In esenta, Bucurestiul urma sa devina, in caz de invazie, punct de repliere, dar si zona pentru lansarea de operatiuni militare de amploare, de la Dunare pana la Carpati. Ironia istoriei a facut ca, la putin timp dupa realizarea fortificatiilor, in primul razboi mondial, Bucurestiul sa fie ocupat fara prea mult efort de armata germana.
Incinte interzise civililor
O parte din fortificatiile construite cu un veac in urma si-au pastrat destinatia initiala, gazduind in continuare unitati militare. Este cazul mai ales al fortificatiilor din zona de sud-vest a Bucurestiului, adica a lantului Bragadiru, Magurele si Jilava. E drept, acum aceste forturi au cu totul alte roluri decat cele din vremea razboaielor mondiale. Fie ca sunt poligoane de tragere, sedii de unitati militare sau pur si simplu depozite, forturile din aceasta arie raman incinte interzise vizitatorului civil. De fapt, aceasta este singura parte din vechiul lant de fortificatii din jurul Bucurestiului care a reusit sa-si mentina un timp indelungat un rol apropiat de cel initial. Fortul 13 Jilava are si el o destinatie care-l face inaccesibil vizitatorului civil, aceea de puscarie. Numele lui este chiar pe cale sa devina substantiv comun in limba romana, cu semnificatia de loc de detentie.

Ziduri aruncate la gunoi de istorie
Soarta celor 18 forturi si a tot atatea baterii a fost pecetluita de progresele chimiei si ale aviatiei de la inceputul secolului XX. Dezvoltarea remarcabila a explozibililor si a bombardamentelor aeriene a facut ca fortificatiile clasice sa fie inutile in razboiul modern. Acest soc a fost resimtit din plin in primul razboi mondial, cand fortificatiile de la Liege, proiectate de acelasi general belgian, au fost distruse fara prea multe eforturi de nemti. Responsabilii militari romani din acele vremuri si-au dat seama de problema si au demontat rapid piesele de artilerie din forturi, toate tunuri de cea mai buna calitate produse de Krupp, transformandu-le in artilerie mobila. De fapt, forturile erau deja abandonate in momentul in care armata germana se apropia de Bucuresti.

Please follow and like us: