Acasă Mănăstirea Chiajna

Mănăstirea Chiajna

Mănăstirea Chiajna – Reconstructie

Mănăstirea Chiajna - Reconstructie

Mănăstirea Chiajna – Reconstructie

Mănăstirea Chiajna trebuia să fie una dintre cele mai importante lăcașuri de spiritualitate ale vremii, ridicate pe meleagurile româneşti.

Dar soarta ei a fost alta. Legenda spune că la mijloc ar fi fost un crunt blestem. În timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) a început în vestul Bucureştilor construcţia mănăstirii Chiajna, lăcaş de mari dimensiuni.

Avea 43 metri lungime şi 18 înălţime, ziduri groase de 1 şi 2 metri. La ea au lucrat meşterii care au înălţat conacul Văcăreştilor de lângă Târgovişte, astăzi şi el în ruină. Lăcaşul a luat numele de la o moşie a celebrei doamne Chiajna, soţia lui Mircea-Vodă. Biserica a fost finalizată în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1776-1790), originar din insulele Arhipelagului grecesc, om cu apucături ciudate, brutal cu boierii, dar spiritual şi excentric.

Mănăstirea funcţiona în 1792, dar a fost părăsită în timpul epidemiei de ciumă din vremea lui Mihai Şuţu (1791-1793). Legenda spune că, însuşi mitropolitul Cozma al Ţării Româneşti ar fi murit bolnav de cumplita boală, chiar aici.

Clopotul cel mare a fost aruncat, apoi, în apele revărsate ale Dâmboviţei, care trecea prin apropiere. Arhiva şi scriptele au fost arse în totalitate. Lăcaşul a fost bombardat de turci, chiar înainte de sfinţire. Ei se temeau că românii îl vor folosi drept fortăreaţă.

În perioada comunistă, când lama buldozerelor intra aproape zilnic în carnea bisericilor, episcopul Antim Nica a încercat să determine autorităţile să restaureze mănăstirea Chiajna. Eforturile curajosului părinte au fost zadarnice, monumentala construcţie rămânând mai departe în paragină. Ce n-au reuşit turcii în atac, au putut românii, prin nepăsarea cu care au înconjurat-o ani.

De-a lungul vremii mănăstirea a fost un excelent decor pentru regizori, atunci când „trăgeau” anumite scene din filme, (Craii de Curtea Veche) pentru videoclipurile maneliștilor de mătase, găzduiește, pe rând, bandiți, întruniri sataniste și chiar viitori alpiniști dornici de antrenament. În timp ce alte capitale civilizate ale lumii se zbat să-şi conserve cât mai bine monumentele, la noi, astfel de clădiri au puține șanse

Chiar dacă Giuleştiul se află în Capitala ţării, zona are aspect de târg sărac şi mohorât. Case simple, tip vagon, pe porţile cărora stă scris, din loc în loc: „Vând Buteli”, evident cu un singur „i”, „Vând vin” sau „Am pâine proaspătă”, străduțe cu obraz de ulicioare, pline de copii desculți, murdari și cu burțile goale. Rareori răsar viluţe bucuroase, colorate în galben fosforescent sau roşu sângeriu.

Ca să ajungi după o ploaie sau iarna la capătul Giuleștiului, trebuie să înfrunţi tone de noroi, gropi ca după bombardamente, să te fereşti de căruţe, cai, găini şi gâşte isterice, care-ţi sar pe capota maşinii gâgâind sălbatic. Strada se termină cu un cimitir. Ruinele mănăstirii se află lângă calea ferată Bucureşti-Craiova. Construită în stil neoclasic cu un plan arhitectonic deosebit, biserica îşi aşteaptă cuminte moartea. De fiecare dată când trece trenul, la nici 30 de metri de ea, zidurile gem de durere. Mai cade o cărămidă, se mai crapă un perete, mai fuge o speranță. Dinspre zidurile ei vine miros de coceni arşi şi de slănină prăjită deasupra focului. În jur, haite de câini ce sar la grumazul străinilor, stoluri de ciori, grase cât mieii.

Bude noi, cărămizi vechi…

Cu toate că acum e în agonie, monumentul a rezistat foarte mult şi sub forma de ruină. La cutremurul din 1977 turla s-a prăbuşit. Acum, cerul cade în pântecul mănăstirii împreună cu ciorile croncănitoare. În locul sfintelor picturi de pe pereţi, azi insultă privirea inscripţii vulgare. Unde ar fi trebuit să fie pictați ochii Mântuitorului sau sfântul Petru, cineva a râcâit vrednic: „Nina + Gore= F..t”. Din loc în loc se văd urme de gloanţe, iar zidurile sunt înnegrite de fum, semn că acolo a înnoptat cineva, cândva.

De jur împrejur, iadul! În urmă cu un an de zile trebuia să faci echilibristică printre gunoaie ca să ajungi aici, din cartier. Săreai peste oase de cai morţi, vase sparte de WC-uri, cărămizi, sticle, PET-uri, oale, pachete goale de ţigări sau cutii de conserve. De-a lungul timpului, încurajaţi și de nepăsarea autorităţilor, unii locuitori din zonă s-au gândit gosposdăreşte că, decât să zacă nefolosite pe câmp în mizerie, mai bine îşi aduc cărămizile la ei în ogradă.

Aşa că au strâns piatră cu piatră şi şi-au pavat curţile, şi-au dres pereţii găuriţi sau și-au ridicat bude noi, trainice! Că doar au cărămizi de la 1700, care îi pot feri de necazuri şi le vor aduce bunăstarea în familie. Acum, slavă Domnului, s-au oprit, pentru că mănăstirea a fost înconjurată cu un gard de sârmă. Să sperăm că acesta nu va dispărea peste noapte la fier vechi.

Între cer și pământ…

Seara, când soarele își trage pe el pătura de culcare, lângă biserică, dincolo de gardul de sârmă care o încojoară acum, poposeşte o căruţă hodorogită. Niște țigani caută fier vechi și orice se poate lua din gunoaie. Nu te poţi apropia de ei, sunt mulţi, au topoare şi le e frig. Proprietarii atelajului, trei bărbaţi şi o femeie, lovesc cu târnăcoape într-un rest de zid, ajuns nu se știe cum pe câmp, încarcă de zor cărămizi, scotocesc frenetic prin ciulini. Când căruţa e plină, oamenii dau să plece.

Calul, simţind, parcă, în sufletului de animal că duce bucăţi furate dintr-o veche mănăstire, nu vrea nici jupuit de bici să o ia din loc. Se ridică pe picioarele de dinapoi şi trage un nechezat furios. Stăpânul îl altoieşte grabnic pe spinare: „Diee, boala dracului! Acu’ te găsişi?” Lovit crunt și speriat, calul o ia la goană prin mocirlă, gropi şi munţi de resturi. Căruţaşului nu-i vine să creadă! În goana lui nebunească, animalul dărâmă conţinutul căruţei şi apoi se opreşte, ca în filme, rânjnd ca o pedeapsă. Râde!

Dar vine frigul, cade noaptea şi puradeii amărăşteanului tuciuriu n-au ce mânca, așa că, zdrelindu-şi unghiile până la sânge, ţiganii încarcă din nou cărămizile în căruţă şi pleacă înjurându-și calul cum le vine la gură.

Părintele Athanasie are nevoie de ajutor!

Din fericire, la Mănăstirea Chiajna s-au mutat astă-vară (2011) câțiva viețuitori de la Mănăstirea Radu Voda care au strâns gunoaiele, au făcut curățenie în zonă și s-au adăpostit într-o baracă. Până la demararea proiectului de începere a reconstrucției mănastirii au nevoie de ajutorul nostru: bani, cuie, materiale de construcție, lemne, saci de ciment. Oamenii cu suflet vin și încearcă să-i dea o mână de ajutor părintelui Athanasie la construirea unei mănăstiri mai mici.

Au strâns cărămizi din dărâmăturile din jur, pentru dependințe, iar părintele speră să poată ridica și un paraclis. Orice ajutor e binevenit din partea oricui, pentru ca este multă treabă de făcut. Voluntarii sunt așteptați cu dragă inimă, oricând.

Manastirea Chiajna

Dana Fodor MATEESCU

copyright – www.chiajna.com

Învierea Manastirii Chiajna din Giulesti

Manastirea Chiajna

Manastirea Chiajna

Un loc preferat, până nu demult, de alpinişti, datorită înălţimii sale, sau de grupurile de tineri teribilişti, obişnuiţi să facă foc de tabără în incinta ei, biserica Mănăstirii Giuleşti – Chiajna încă mai păstrează urmele vandalilor. Vechi de mai bine de 300 de ani, cunoscut de prea puţini credincioşi, acest lăcaş de cult, amplasat în partea de nord-vest a Capitalei, ajuns o ruină, îşi aşteaptă neputincios salvarea.

„Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, /Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul – / Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul – / Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas, / Abia conture triste şi umbre au rămas; / Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur, / Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur…”

Aceste versuri ale lui Mihai Eminescu, redate în poezia „Melancolie”, surprind concis şi fidel starea în care se află momentan Mănăstirea Giuleşti – Chiajna.

Soarta acestui monument istoric de la jumătatea secolului al XVIII-lea, rană vie pe obrazul cartierului Giuleşti-Sârbi, din sectorul 6, stă în vrednicia şi jertfelnicia a doi călugări, aleşi să redea locului puterea rugăciunii roditoare, din care să răzbată slava lui Dumnezeu. „Încercăm să împlinim voia lui Dumnezeu, iar prezenţa noastră aici am primit-o ca ascultare”, îşi începe povestea părintele stareţ Atanasie Bădulescu.

Lucrul plăcut lui Dumnezeu

Cu greu îţi poţi imagina ca în acest loc pustiu, în apropierea căruia se află fosta groapă de gunoi Chiajna, să existe o asemenea construcţie monumentală care, deşi stă să cadă, cheamă la ea oamenii – fie că sunt credincioşi veniţi din Bucureşti sau din comuna Chiajna -, care o cinstesc ca pe orice alt sfânt lăcaş.

De altfel, în dimineaţa când am ajuns la mănăstire, cei doi călugări oficiau slujba într-un spaţiu improvizat, un container de mici dimensiuni, în care cu greu încăpea mâna de credincioşi adunaţi la rugăciune.

Vorba potrivit căreia te poţi ruga oriunde este adeveritoare în acest caz şi cu atât mai impresionant este faptul că, în ciuda vremurilor care i-au fost potrivnice şi a unora care au batjocorit-o ani de-a rândul, această biserică adună oamenii la rugăciune, îi face mai buni şi încet, încet îi transformă în propria sa comunitate de credincioşi de mâine.

Redarea acestei biserici cultului liturgic poate părea utopică, având în vedere starea avansată de degradare, însă determinarea părintelui stareţ Bădulescu este convingătoare şi nu lasă loc speculaţiilor: „Nu se doreşte dărâmarea bisericii, deoarece nu este permisă demolarea unui monument istoric clasic, ci restaurarea sa.

Deşi costurile de consolidare sunt mai ridicate decât cele de construcţie, se merită efortul. Oricât mi-aş dori ca lucrările să avanseze într-un ritm accelerat, nu e posibil, aşa că trebuie să învăţăm răbdarea. Dumnezeu ne-a dat drept pildă că lucrurile plăcute Lui se întâmplă în timp – au fost şase zile ale Creaţiei – aşa că trebuie să ne supunem. Nu se poate totul dintr-odată, sau dacă se poate, nu este trainic.”

Ruinele trecutului

Din iunie, anul acesta, de când părintele stareţ s-a instalat definitiv la mănăstire, gândurile şi eforturile sale se concentrează într-o singură direcţie: reabilitarea acestui sfânt lăcaş, cu temeliile afundate în trupul unei vetre monahale. Cel mai vechi document istoric descoperit până acum şi care atestă existenţa Mănăstirii Giuleşti este Harta austriacă a Bucureştilor de la 1770. Ridicat de domnitorul Alexandru Ipsilanti, în jurul anului 1775, acest fapt este consemnat de documentele istorice ale vremii: „Au început să facă şi o mănăstire la Giuleşti aproape dă Bucureşti şi au rămas nesăvârşită.” (Ilie Corfus, „Însemnările Androneştilor”).

Mănăstirea este cunoscută şi sub numele de „Mănăstirea Chiajna” sau „Doamna Chiajna”, pentru că terenul din jurul ei, după 1860, a trecut în posesia comunei Chiajna. Totuşi, această denumire nu este cea mai corectă.

Construcţia ecleziastică şi cultural-arhitectonică de Ev Mediu târziu impresionează prin măreţia sa, având 43 m lungime, 17 m lăţime, ziduri groase de 1-2 metri şi înălţimea la cornişă de 12 m, fiind cea mai mare Biserică din vremea sa. Este unică din punct de vedere arhitectural, deoarece este singura biserică ce sintetizează în chip armonios arhitectura românească autohtonă şi post-brâncovenească cu arhitectura neoclasică.

Cel care va termina ctitorirea acestei mănăstiri a fost domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), după mărturia aceluiaşi document istoric menţionat: „Au isprăvit şi mănăstirea Giuleşti”, şi după cum adeveresc şi fundaţiile de chilii descoperite în timpul săpăturilor arheologice din anii 1970.

Arhitectul care a proiectat biserica este meşterul sas Johannes Rathner, aşa cum adevereşte zapisul semnat de acesta cu Banul Pană Filipescu: „Apă să avem a da zidului, aşa cum am avut la Mănăstirea dă la Giuleşti” (Nicolae Iorga, „Scrisori şi zapise de meşteri români”, 1926, pp. 42-45).

Mănăstirea, din cauza aspectului său de fortăreaţă în care s-au adăpostit locuitorii din împrejurimile ei de frica năvălitorilor, a fost bombardată de turci la 1814, iar după 1821 a fost părăsită definitiv.

Biserica a supravieţuit mai multor cutremure mari de-a lungul vremii, ba chiar şi încercărilor voite de dărâmare a celor care au vrut să fure bucăţile de cărămida din care a fost zidită şi, toate acestea, alături de construirea căii ferate Bucureşti – Roşiori – Craiova care trece la nici 30 de metri de construcţie, prin chiar incinta fostei mănăstiri, au slăbit foarte mult rezistenţa ei.

Din spusele stareţului Atanasie Bădulescu, au fost multe iniţiative şi încercări de restaurare a clădirii, mai ales după 1900, ultima chiar în anii regimului comunist, în perioada 1950-1970.

„Aici am învăţat să mă rog mai mult, mai bine”

După 1993, la cei aproximativ 300 de ani după ctitorirea şi funcţionarea ei, după îndelungi eforturi, se obţine de către Arhiepiscopia Bucureştilor o bucată de pământ în jurul ruinei bisericii Mănăstirii Giuleşti, în vederea refacerii şi restaurării ei.

În şedinţa din 19 iunie 2008, Sinodul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei reînfiinţează Mănăstirea Giuleşti, începând cu data de 1 iulie 2008, cu scopul de a fi restaurată.

La 15 noiembrie 2008, este numit şi stareţul, iar din 4 iunie 2011 începe efectiv vieţuirea pe locul străvechii vetre monahale în condiţii grele, după curăţarea gunoaielor, fără curent electric, în plină organizare de şantier.

„Înainte de a fi numit stareţ aici, am văzut un documentar despre mănăstire, am rămas impresionat şi tot îmi spuneam că eu nu aş fi în stare să susţin o asemenea lucrare. Îmi tot repetam că e păcat ca o biserică să fie lăsată de izbelişte.

M-am rugat pentru cel care avea să fie numit, dar nu m-am gândit o clipă că cel pentru care mă rugam eram eu. Timp de o lună am stat singur aici. În timpul acesta, am învăţat să mă rog mai mult, mai bine”, vorbeşte părintele Atanasie.

Cât e ziua de lungă, călugării nu stau o clipă locului. Ţin rânduiala slujbelor, a spovedaniei şi tot ce implică slujirea de preot, fără să mai amintim de responsabilităţile administrative.

Nimic nu este cu neputinţă, atât timp cât voia lui Dumnezeu se vrea împlinită. Părintele Bădulescu spune că vin foarte mulţi oameni la slujbă (mulţi dintre ei l-au urmat de la Mănăstirea „Radu-Vodă” din Bucureşti, mănăstirea de metanie a stareţului), iar în timpul verii a slujit chiar în interiorul ruinei, pe ai cărei pereţi se pot vedea şi astăzi icoane aduse în dar de binefăcători.

În altar, o cruce mare cu Iisus răstignit este punctul de rezistenţă al bisericii, spre care păsările cerului privesc nestingherite, prin cupola lipsă, dărâmată la cutremurul din 1977.

„Totul s-a realizat numai cu ajutorul oamenilor cu dragoste de Dumnezeu şi de frumos. Sunt oameni care vin cu o pâine, ne dau din puţinul lor, întreabă cu ce ne pot ajuta, tot timpul sunt lângă noi. Alţii, după posibilităţi, donează bani.

Aşa am reuşit să pietruim drumul, care era inaccesibil, să îngrădim locul”, încheie părintele stareţ care, cu fiecare zi, simte cum îi creşte în suflet mănăstirea ce va purta hramurile „Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul” şi „Sfinţii Martiri Brâncoveni”.

Cei care doresc să contribuie cu bani la restaurarea Mănăstirii Giuleşti – Chiajna au la dispoziţie contul: RO96RNCB0090106520680001, BCR Lipscani.

Manastirea Chiajna

copyright – www.chiajna.com

primariachiajna.ro

Mănăstirea Chiajna

Mănăstirea Chiajna

Istoric

Construcția Mănăstirii Chiajna a început în timpul domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774–1782) și a fost finalizată în timpul domnului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786–1790). A fost construită în stil neoclasic, având dimensiuni mari pentru acea vreme: 43 metri lungime și 17 înălțime, ziduri groase de 1 și 2 metri.

Urma să să fie unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult românești ale vremii, însă nu s-a întâmplat așa. Legenda spune că biserica ar fi blestemată.[formulare evazivă] Preoții nu au slujit niciodată în ea, fiind bombardată de către turci chiar înainte de sfințire.

Aceștia crezuseră că acolo ar fi fost mai degrabă o cetate, și din acest motiv au încercat să o distrugă. Astfel, toate actele ei au ars în întregime. Cu toate acestea, construcția a rămas în picioare. Abia la cutremurul din 1977 s-a prăbușit turla.

Ciuma

Mănăstirea a fost părăsită pe timpul ciumei din vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti. Alte surse susțin că mănăstirea funcționa în 1792, dar a fost părăsită în vremea ciumei, când domnitor era Mihai Șuțu, după ce însuși mitropolitul Țării Românești, Cosma Popescu, a murit din această cauză chiar în această biserică.

O ruină fragilă

Deși ruina a rezistat parțial la bombardamentul turcilor, a rămas foarte fragilă, cupola ei căzând la cutremurul din 1977.

Astăzi, la fiecare câteva minute, trec avioane exact pe deasupra bisericii, la altitudine foarte joasă. Din acest motiv, dar mai ales pentru că este amplasată la mai puțin de 20 de metri de calea ferată București–Craiova, mănăstirea are de suferit enorm, cărămizi picând aproape zilnic din ea.

Încercări de restaurare

Unii arhitecți sunt de părere că mănăstirea poate fi restaurată, pentru că o biserică ridicată din temelii ar fi mai costisitoare, pe când reprezentanții bisericii susțin că o construcție nouă ar fi mai accesibilă, însă imposibil de realizat, clădirea fiind protejată prin statutul de monument istoric.

Prin 1948, autoritățile comuniste au refuzat cererea episcopului Antim Nica de a se restaura mănăstirea.

Mănăstirea Chiajna  astăzi

Ruina a fost obiectul multor fotografi, impresionând prin dimensiunile sale uriașe (43 metri lungime, 18 înălțime, ziduri groase de 1 și 2 metri).

Mulți alpiniști vin aici pentru a o escalada. De-a lungul timpului, biserica a fost folosită ca decor pentru videoclipuri ale unor cântăreți de manele, rock sau hip-hop.

În aprilie 2011 ruinele mănăstirii au fost revendicate de Biserica Ortodoxă și se intenționează restaurarea ei.

Mituri

Mănăstirea este subiectul mai multor legende urbane.

Clopotul

După spusele localnicilor clopotul ar fi fost aruncat în apele Dâmboviței sau ar fi fost furat.[necesită citare] Câteva înregistrări ale acestui sunet au fost făcute publice, însa nu au fost niciodată luate în serios.[necesită citare]

Chipul misterios

Pe unul din ziduri, de sub tencuială, a apărut un chip misterios care seamănă fie cu o domniță, fie cu un înger, sau chiar cu Sfinxul românesc.

Mănăstirea Chiajna

Misterioasa Manastire Chiajna

Manastirea Chiajna

Manastirea Chiajna

Cu secole în urmă, clopotele mănăstirilor din Ţara Românească se auzeau în timpul slujbelor  sau atunci când turcii se vedeau la orizont.

Astăzi, în ruinele Mănăstirii  Chiajna de la marginea Bucureştiului, clopotele bat doar pentru slujbe  dar în noua bisericuță parcă păzită și ascunsă de ruinele impunătoarei mănăstiri.

Despre Mănăstirea Chiajna circulă tot felul de legende, legende care ne-au făcut să trecem pe lista din mintea noastră, monumentul pentru vizitare.

La începutul lui 2014 s-a ivit ocazia unei excursii la acest edificiu. Exucrsie organizată de Asociația Bucureștiul Meu Drag.

Ne-am dat întâlnire în Gara Basarb în jurul prânzului. Ne-am strâns peste 50 de persoane, dornice să brăzdeze zăpada și să fotografieze ruina.

Am coborât în Halta Cheajna, aici am făcut și memorabila poză de grup, după care am pornit la pas pe câmp prin zăpada înaltă de peste jumătate de metru.

 Am stat la povești cu preotul bisericii mai bine de o oră, ne-a povestit despre noua biserică despre împrejurimi și desigur despre misterioasa Mănăstire Chiajna.

Ctitorie a domnitorului Nicolae Mavrogheni, începută în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, construită în stil neoclasic cu ziduri groase de 1-2 metri și dimensiuni mari pentru acele vremuri.

Acesta nu a apucat să se bucure de ctitoria sa fiind bănuit de trădare, a fost mazilit şi ucis de turci, sosiţi la Bucureşti în vederea războiului cu austriecii şi cu ruşii, la care era nevoită să ia parte şi oastea Ţării Româ­neşti.

             Deși peste tot se spune că preoții nu au slujit niciodată în ea, părintele paroh infirmă acest lucru.

Acesta s-a documentat  și încă mai face cercetări pentru a stabili cu exactitate detaliile despre ea pentru restaurare, este inclusă pe o listă a restaurărilor.

Însă aceasta trebuie făcută  circular începând de la fundație, nu se poate repara un perete apoi altul, datorită gradului înaintat de deteriorare.

           Cu toate invaziile și războaiele și bombardamentele mănăstirea a rămas în picioare deseori fiind confundată de inamici ca fiind o cetate.
Doar la cutremurul din 1977  i-a căzut turla.

Un argument la cele spuse de preot că s-a slujit în această biserică este că  unele surse spun că a fost locuită până în 1792, altele menționează că a fost părăsită în timpul ciumei.

            Numele Mănăstirii Chiajna  vine de la faptul că a fost construită pe moșiile aprigei doamne Chiajna. Doamna Chiajna, soția domnitorului Mircea Ciobanul al Țării Românești, fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel Mare.

Viețuitorii din acest moment de la mănăstire sunt veniți de la Mănăstirea Radu Vodă. Aceștea s-au mutat aici în 2011, au strâns gunoaiele din jurul mănăstirii și au făcut posibilă locuirea în apropiere.

Din ce ne-a povestit părintele încă se mai luptă cu indivizii rău intenționați care încă aduc gunoaie în apropierea mănăstirii uneori aruncă leșuri de animale chiar peste gard.
Pe terenul din apropierea mănăstirii au fost aduse materialele de construcție din urma cutremurului din 1977, vara țiganii scormonesc după fier vechi lăsând în urmă șanțuri adânci.

Pentru a da viață ruinelor este nevoie de multă susținere financiară, părintele era tare optimist și vrea ca visul lui să devină realitate, vrea să renască Mănăstirea Chiajna.

           Noi ne dorim același lucru, să renască, să fie refăcută, să nu se piardă de tot acest monument istoric  care se încăpățânează să reziste de mai bine de 300 de ani.

Manastirea Chiajna

primariachiajna.ro

copyright – www.chiajna.com

Biserica Manastirii Chiajna este astazi o ruina

Manastirea Chiajna

Manastirea Chiajna

Dupa incercari de restaurare ce dureaza din 1946 Biserica Manastirii Chiajna este astazi o ruina. Aflata langa groapa de gunoi a Bucurestiului, ea serveste drept adapost vacarilor si aurolacilor.

La marginea unui cartier mizer (Giulesti- Sarbi), pe un promontoriu, se incapataneaza sa reziste timpului dar, mai ales neglijentei, nepasarii si batjocurii autoritatilor, zidurile bisericii fostei Manastiri Chiajna.

Cine se incumeta sa ajunga pana acolo, pe Drumul Sabarenilor, in sectorul 6, gaseste un splendid monument ale carui ziduri, groase de unul si chiar doi metri, amintesc de vremea cand pe la noi se construia temeinic.

Nu se stie cu exactitate cine a ctitorit lacasul. Alexandru Odobescu e de parere ca i-ar apartine Doamnei Chiajna (sec. al XVI-lea), in timp ce Nicolae Iorga il plaseaza in timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (a doua jumatate a sec. al XVIII-lea).

Se pare ca asezamantul a fost parasit in timpul ciumei din vremea lui Mihai Sutu si ca insusi mitropolitul Cosma, al Tarii Romanesti, si-ar fi gasit sfarsitul aici.

Nu stim daca s-a mai slujit in el vreodata; stim doar ca s-au facut numeroase incercari de restaurare, incepand inca din 1946; partenerii mei de dialog din autobuzul 163 mi-au spus ca un astfel de proiect s-ar afla in discutie la primarie, asa au auzit ei; poate ca si Biserica ar trebui sa se implice desi e mai usor sa construiesti din temelie (mai ales cand nu-ti propui sa ridici un lacas cu valoare patrimoniala, asa cum din pacate s-a intamplat – mult prea des – dupa 1989); o constructie veche trebuie intretinuta mereu, „mananca” bani multi, dar cum altfel sa ne pastram identitatea?

In timp ce multe miliarde sunt aruncate pentru tot felul de restaurari de care insusi ministrul culturii se indoieste, pentru acest lacas nu se gasesc bani.

Inauntrul bisericii e „imperiul” balariilor si al molozului, caci turla a cazut la cutremurul din 1977; aici e si „resedinta de vara” a vacarilor (paznicii vacilor aduse la pascut pe imasul din apropiere), si in aceeasi masura, spun unii, loc de intalnire pentru aurolaci.

Manstirea Chiajna

Interlocutorii mei mi-au atras atentia si despre „o metoda ingenioasa de incalzire prin pereti”, in realitate un sistem de ventilatie practicat in partea superioara a zidurilor.

„Eu am fost mult pe acolo si am gasit – poate sunt 20 de ani de atunci- o placa de marmura, frumoasa tare, pe care scria ca e construita de Doamna Chiajna. Stiti, d-aia se numeste asa.

Da’ tare prost am fost ca n-am luat-o. Am lasat-o acolo”, ni se destainuie un alt calator. Oricum ar fi, acest vestigiu de patrimoniu ar trebui restaurat; si dat in grija cuiva, poate a unor maici (care, cum se stie, sunt mai ingrijite); sigur ca el va avea de suferit in continuare din cauza vibratiei produse de trenurile ce trec prin apropiere.

In vecinatatea lui se afla si una dintre gropile de gunoi ale Bucurestiului, dezafectata, ni s-a spus, dar cartierul continua sa-si depoziteze acolo resturile, incat „compania” nu e de loc placuta.

Dar daca ar fi restaurata aceasta biserica despre care documentele vremii spun ca „au ramas nesavarsita”, si-ar putea implini menirea macar acum si credem ca si turistii ar cauta-o, pentru ca, spun cei din preajma ei, „in fiecare zi vine cineva sa o vada”.

OLGA SANDU

Manastirea Chiajna

copyright – www.chiajna.com

primariachiajna.ro

Vremea Chiajna

Chiajna
ceață
14.3 ° C
15 °
13.9 °
100 %
0.5kmh
100 %
sâm
24 °
Dum
26 °
lun
28 °
mar
30 °
mie
26 °