Aplauzele Elenei Udrea nu sunt însă singulare: gratiile unor penitenciare şi-au petrecut Crăciunul fără câţiva condamnaţi de rang înalt, care au invocat decizia CCR, au depus cereri de eliberare până la rejudecarea apelurilor, iar cererile le-au fost aprobate.

Criticii deciziei sus-amintite susţin însă că, sub pretextul soluţionării unui presupus conflict juridic de natură constituţională (CJNC) între Parlament şi Înalta Curte, CCR a pătruns în mod nepermis pe un teritoriu rezervat doar instanţelor regulate: modul de interpretare şi aplicare a legii.

O decizie de aceeaşi natură aşteptăm şi aceste zile: povestea protocoalelor încheiate între diverse servicii secrete şi Parchet, deşi tot o chestiune de aplicare a legii, a ajuns la CCR tot pe calea ocolită a CJCN, la sesizarea tandemului Dragnea-Florin Iordache. Pe aceeaşi cale ocolită, CCR a ajuns să judece nu doar interpretarea şi aplicarea legii, ci şi comportamentul unor persoane fizice: refuzul cetăţeanului Laura Kovesi să se prezinte la nu ştiu ce comisie parlamentară a fost catalogat tot conflict juridic de natură constituţională.

Statistica ne arată că din cele opt CJNC-uri soluţionate de CCR în ultimii doi ani, în şapte a avut câştig de cauză alianţa aflată la putere, PSD-ALDE – consecinţa cea mai vizibilă a acestora fiind deprivarea funcţiei prezidenţiale de o serie întreagă de prerogative şi împingerea României, fără votul cetăţenilor săi, către un regim pur parlamentar.

Această tendinţă ne îndeamnă să căutăm o nouă definiţie a acestui concept, după cum urmează: există conflict juridic de natură constituţională ori de câte ori alianţa PSD-ALDE are o problemă, de orice natură, şi nu găseşte o altă cale legală de a şi-o rezolva.

Această conduită a Curţii Constituţionale, de a pătrunde în teritorii rezervate instanţelor curente, poate că n-ar fi în sine o problemă dacă şi numai dacă CCR ne-ar putea oferi şi garanţiile de imparţialitate şi independenţă pe care le cere de la un tribunal Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Instanţele curente, prin modul de recrutare, de pregătire şi de avansare în carieră, oferă, de bine, de rău, aceste garanţii la standarde europene. La Curtea Constituţională lucrurile stau mai degrabă catastrofal.

Constituţia are exigenţe minime, dacă nu chiar derizorii: judecătorii CCR trebuie să aibă pregătire juridică superioară (adică o facultate de Drept), înalta competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Legea CCR, veche din 1992, a copiat mot-a-mot ce scrie în Constituţie şi nu a detaliat nimic: ce înseamnă „înaltă competenţă profesională“, ce fel de „activitate juridică“?

Practic, un cetăţean care a terminat Dreptul te miri unde şi a lucrat 18 ani ca jurisconsult la firma lui tăticu’ poate fi calificat ca judecător CCR dacă vreun partid aflat la putere sau vreun preşedinte consideră – fără să fie nevoit să şi dovedească asta – că are „înaltă competenţă profesională“. Nu e cam puţin pentru cât de mult a început Curtea Constituţională să ne rearanjeze vieţile?

Iar cavoul pe care şi-l construieşte CCR chiar acesta este: o reformă profundă a acestei instituţii devine tot mai stringentă şi e cerută tocmai de propria sa conduită. Aceasta s-ar putea face, desigur, prin modificarea Constituţiei. Dar cum acest lucru e cam dificil, ar fi suficientă şi schimbarea Legii CCR, prin impunerea acelor garanţii de imparţialitate şi de independenţă pe care le cere şi CEDO oricărei instanţe. Totul asezonat cu trimiterea acasă a actualei garnituri de la CCR, înainte să apuce să facă mai mult rău decât a făcut deja.

Căci puţini ştiu: profitând de caracterul inatacabil al deciziilor lor, judecătorii CCR deja au plantat discret – în câteva decizii periferice, ca să nu bată la ochi – nişte considerente devastatoare (şi obligatorii, nu?), numai bune de invocat în viitor, atunci când circumstanţele o vor cere. Atunci să vedeţi ce puteri şi-a atribuit pe nevăzute Curtea Constituţională, o să rămâneţi mască…

…..articolul original