Era 21 decembrie 1989. Dictatorul Nicolae Ceauşescu nu fugise, iar la Timişoara se murea. Daniela Badea (48 de ani), din Bucureşti, avea pe atunci 20 de ani şi era studentă în anul I la Facultatea de Chimie din Bucureşti. Visa să cucerească lumea şi să cadă regimul care îi arestase tatăl, Gheorghiţă, în anii '50. Aflase ce se întâmplase la Timişoara de la prieteni şi de la posturile de radio „Europa Liberă“ şi „Vocea Americii“.

Cu dorinţa de libertate, s-a îmbrăcat şi şi-a dat întâlnire cu un prieten în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Era ora 13.00. „Când am ajuns în centru erau deja cordoane ale forţelor de presiune, iar în spatele lor erau tancuri. Ne-au lăsat să intrăm. Puteai să intri, dar nu mai puteai să ieşi. Nu era extraordinar de multă lume în piaţă“, retrăieşte ea acea zi care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Se trăgea în sus. Se scanda: „Şi voi sunteţi români/ Soldaţi, soldaţi/ Şi voi ne sunteţi fraţi“, „Jos tiranul“, „Jos tirana“ şi foarte mult „Timişoara, Timişoara“.

În acea zi s-a intrat cu camioane în mulţime, apoi cu TAB-uri, cu tunuri de apă şi cu gaze lacrimogene. „Nu îi ridica nimeni pe cei morţi. Îmi amintesc că au fost şi câteva salvări care au intrat în piaţă să ridice morţii şi răniţii“, povesteşte Daniela.

Oameni înnebuniţi pe străzi

Daniela s-a pierdut de prietenii ei şi a fost dusă de val la intrarea străzii 13 Decembrie. „Erau acolo câţiva manifestanţi în prima linie care ne-au povestit că fuseseră la Timişoara. Printre ei era şi un băiat care încerca să-i calmeze atât pe manifestanţi, cât şi pe scutieri. Oamenii erau înnebuniţi şi, pe de altă parte, forţele de ordine provocau, apoi smulgeau oameni din mulţime şi îi luau ostatici. Vali, atât ştiu despre el, încerca să le spună tinerilor să scandeze cu calm, fără agresivitate“, îşi continuă Daniela povestea.
Când unul dintre miliţieni l-a tras în spatele cordoanelor pe Vali, noul ei „amic de suferinţă“, tânărul a reuşit să scape din mâinile lui, fără haina de pe el. Aşa se face că băiatul a rămas aproape dezbrăcat în faţa tunurilor cu apă. Daniela şi-a dat jos paltonul şi i-a dat lui vesta făcută de ea din pătrate colorate, tânăra rămânând doar cu un pulover sub haina de iarnă.

Lucrurile se precipitau din minut în minut. După ce forţele de ordine au distrus baricada de la Inter, Piaţa Universităţii a fost încercuită. În învălmăşeala produsă de atacarea manifestanţilor cu gaze lacrimogene, Daniela a căzut: „Nu m-aş mai fi putut salva, pentru că toţi călcau peste mine. Şi atunci Vali m-a ridicat şi mi-a salvat viaţa“.
Tânăra spune că, dacă până la baricadă se trăsese cu focuri în aer, a început să se tragă direct în manifestanţi şi a văzut cum oamenii mor în jurul ei. Forţele de ordine erau în prima linie şi în spatele lor TAB-urile care intrau direct în mulţime. Fiecare fugea unde vedea cu ochii. Ea, împreună cu Vali şi cu alţi tineri au ajuns în pasajul de la Universitate: „Se anunţa că pleacă ultimul tren, dar noi am hotărât să rămânem“.

Până să iasă la suprafaţă, au auzit cum coborau trupele la linia de metrou. „Nu mai erau scutierii pe care-i văzusem în timpul zilei. Aceştia erau foarte înalţi şi foarte bine clădiţi, cu feţele acoperite, şi au început să lovească într-un mod barbar. Erau ca nişte bestii“, spune Daniela. Când au revenit la suprafaţă, zona, continuă ea, arăta un sfârşit de lume: cadavre pe jos, sânge, apă, iar în aer – miros de praf de puşcă. „Ne-au pus în genunchi, cu mâinile la ceafă şi au început să ne lovească sălbatic, din spate, din faţă şi din stânga şi din dreapta şi ne-au trecut bulevardul, către statuia lui Mihai Viteazu. Acolo erau grămezi de oameni: morţi şi răniţi. Au continuat să ne lovească şi acolo. În timp mă loveau, s-a apropiat un civil şi mi-a zis: «Vreţi libertate? Vă dăm noi libertate în pământ». Ulterior am aflat că era Tudor Postelnicu, atunci ministru de Interne, îmbrăcat în aceleaşi haine maro cu care a fost arestat“, retrăieşte ea acele zile de groază.

La un moment dat, a primit o lovitură puternică la cap. A simţit cum sângele îi curge cald pe spate şi a leşinat. S-a trezit când era târâtă pe jos, de păr: „Nu te mai preface că eşti moartă“, i-a zis cel care o târa. Claie peste grămadă, au fost urcaţi în două dube ale miliţiei şi duşi la Secţia 17 Miliţie. Acolo, au fost puşi în genunchi, cu mâinile la ceafă. Unii aveau mâinile legate cu cătuşe, alţii cu sârmă.

„Eram toată plină de sânge“

Câţiva dintre ei au fost duşi la interogatoriu. „Când eşti în faţa morţii vrei doar să trăieşti şi le-am zis că eram doar în trecere prin Piaţa Universităţii, la care ei mi-au arătat filmarea cu mine în timpul zilei şi poze“, mărturiseşte ea. Ca să fie bine înţeles, anchetatorul i-a spus că pedeapsa cu moartea o aşteaptă pe ea şi pe ceilalţi tineri. „La un moment dat am cerut puţină apă, pentru că nu mai puteam să vorbesc, eram toată plină de sânge. Anchetatorul avea o sticlă de apă pe masă, dar nu a vrut să-mi dea să beau. A chemat o femeie-miliţian, care m-a dus la baie. Când m-am uitat în oglindă, nu m-am recunoscut: aveam faţa plină de sânge şi părul smuls din cap. Nu am putut să deschid gura ca să beau apă“, retrăieşte ea ziua despre care a crezut că va fi ultima.
De acolo, i-au dus la Jilava. Atunci l-a văzut pe Vali pentru ultima dată. În curtea închisorii erau oameni cu faţa la zid şi cu mâinile sus, iar toată noaptea s-au auzit împuşcături şi urlete. „Îmi amintesc cu groază cum comandantul de atunci al penitenciarului, Aurel Fotache Borcan, i-a zis şefului escortei: «Şi pe ăştia mi i-aţi adus? Nu puteaţi să-i împuşcaţi în afară?»“.

Daniela a nimerit într-o celulă a Fortului 13 Jilava, plină de femei, toate arestate în acele zile ale Revoluţiei. Anul trecut, femeia a revăzut celula unde şi-a pierdut speranţa. O noapte şi o zi a fost mai mult moartă decât vie, împărţind patul cu Doina, o tânără de vârsta ei, care a emigrat ulterior în Belgia.

Eliberaţi după fuga lui Ceauşescu

A doua zi, după fuga dictatorilor, tinerii au fost eliberaţi. Comandantul, în trecere, le-a aruncat câteva vorbe: „Fetelor, să uităm ce-a fost, ne mai întâlnim şi noi: pe la munte, pe la mare…“ Ea, iniţial, a refuzat să plece, vrând să ştie ce s-a întâmplat cu Vali. I s-a spus că bărbaţii au fost eliberaţi înainte. „Ce, vrei să te băgăm din nou în închisoare?“, a fost întrebată. A fost argumentul suprem ca să o facă să se urce în camionul care i-a dus la CFR Progresul. „Acolo, la metrou, lumea se uita la noi ca la nişte arătări. Eram plin de sânge, cu hainele rupte pe noi. S-a apropiat de mine un băiat care mi-a zis: «Pe prietenul tău l-au scos şi l-au băgat celula de pedeapsă şi a fost omorât în bătaie»“, îşi aminteşte ea.

De 29 de ani îl caută pe Vali

După ce a ieşit din spital, a plecat să-l caute pe Vali, prietenul pe care şi-l făcuse la măcelul de la Universitate. „Mi-a zis doar atât: că îl cheamă Vali şi că lucrează la Electroaparataj. Am fost şi în audienţă la directorul de atunci, care mi-a promis că mă ajută şi să vin a doua zi. A doua zi, însă, le-a dat ordin celor de la poartă să nu mă mai lase să intru. De atunci îl caut. Era un băiat şaten, care era îmbrăcat cu o scurtă de blugi şi apoi a rămas cu vesta mea, în carouri. Îmi doresc să fie în viaţă“, mărturiseşte Daniela. A căutat pe listele de la Jilava, dar nu apare, s-a uitat pe fotografiile morţilor necunoscuţi, dar nu era. A sunat la răniţii cu nume asemănător. Unii nu au răspuns, alţii i-au închis telefonul.

La sfârşitul anului 1990, Daniela Badea a plecat din ţară, în Italia, simţindu-şi idealurile trădate. După mulţi ani, când a încercat să obţină un certificat de revoluţionar, i s-a spus că este prea târziu şi că nu sunt probe suficiente. În Italia, unde s-a stabilit, a lucrat doi ani în televiziune şi pentru reviste de turism. De 20 de ani are propria ei companie de producţie şi publicitate.

…..articolul original