In cele mai multe cazuri, vechile forturi din jurul Capitalei fie suntadaposturi pentru haite de maidanezi, fie sunt depozite. Cateva dintre ele au fost transformate in ciupercarii, iar unul – in puscarie. Un singur investitor s-a gandit ca ar putea folosi cladirea in scopuri turistice. Valorificarea turistica, franata de inundatii
Fortul de la Berceni este unul dintre putinele exemple in care cineva a incercat sa preia una dintre aceste constructii si sa o valorifice intr-un fel oarecare. In cladirea ridicata intre 1908 si 1918, in care candva se aflau bateriile de artilerie 11 si 12, Mihai Danila a vrut sa puna la cale o serie de activitati comerciale. „Totul a fost frumos pana la inundatiile din toamna aceasta. Ma gandisem la o ciupercarie, la o crama, chiar si la un bar sau la un restaurant. Dar acum nivelul panzei freatice a crescut foarte mult. Cu apa de 1,2 metri inauntru, nu mai pot face nimic. Chiar si dupa ce se vor retrage apele, intai trebuie bagati o multime de bani in hidroizolatie. Abia dupa aceea ma pot gandi la ce voi face mai departe”, isi inventariaza problemele Mihai Danila. Deocamdata, investitorul a reusit sa construiasca, pe zona adiacenta fortului, un complex sportiv. Chiar in fata vechilor ziduri a rasarit o cladire moderna, luminoasa, inconjurata de cateva terenuri de tenis. „Am investit pana acum o gramada de bani, dar inundarea fortului mi-a dat totul peste cap. Din cate stiu eu, probleme asemanatoare sunt si in celelalte forturi. De altminteri, cele mai multe activitati economice sunt de genul ciupercariilor, de pilda la Mogosoaia sau la Jilava”, incheie patronul bucurestean, masurand din ochi apa din fortul inundat.
„E-hee-he, aici o sa fie Bellu 2”
Soarta fortificatiilor de la Popesti-Leordeni reprezinta un crunt exemplu al modului in care se razbuna timpul. In vechiul fort si in spatiul adiacent acestuia – compus din constructii dedicate prin definitie razboiului si producerii de moarte pe banda rulanta -, va incepe sa functioneze un urias cimitir ecumenic, pentru ortodocsi si catolici. De mai bine de doua luni, zona a fost invadata de muncitori care au inceput sa renoveze cladirile, iar fortul este, deocamdata, depozit de materiale de constructii. In scurt timp va fi finalizata cladirea administrativa a viitorului cimitir din sudul Capitalei. Drumul pana la fort este acum un lac mustind de noroi si pigmentat pe alocuri cu ciulini uscati. „E-hee-he, aici o sa fie loc pentru zeci de mii de morminte. Bellu 2, asa ii zice. Chiar in fort o sa facem doua capele Ð una pentru ortodocsi si alta pentru catolici”, spune unul dintre muncitorii care renoveaza cladirile din preajma fortului. Omul este inconjurat de o haita de maidanezi jegariti. In rest, in fortificatia cu ziduri groase de mai bine de un metru si jumatate tonele de materiale de constructii si utilaje stau in stive. „Bucata centrala e intreaga. De pe laturi au incercat sa fure caramida, in vremea in care fortul era parasit”, mai sustine muncitorul. Cartierul general al muraturilor pentru „jumate de popor” Destinatia cea mai prozaica pentru o fortificatie din centura Bucurestiului a fost data de comunisti fortului de la Chiajna. In urma cu mai multe decenii, Fortul 18 a fost donat cu acte si cu tot patrimoniul catre Intreprinderea de Legume-Fructe (ILF) Militari. Rapid, vechea cladire a fost transformata in cartierul general al muraturilor si al verzei murate romanesti. „Ce vremuri erau, domnule! Puneam gogonele zemoase si varza bine murata, frageda, din care manca toata armata romana, plus jumate de popor. Se facea aici o varza murata nemaipomenita. Nici acra, nici dulce – frageda atat cat trebuie la sarmale”, plescaie in amintirea vremurilor trecute nea Costel, un vechi angajat al depozitului. Tranzitia si cresterea apetitului romanilor pentru castravetii bulgaresti au schimbat din nou soarta Fortului 18, care acum este pustiu si inchis in asteptarea viitorului sau. Cum intregul complex a fost cumparat de un mare producator de ape minerale si sucuri, este de asteptat ca nu in foarte mult timp Fortul 18 Chiajna sa capete o alta destinatie non-militara. Pana atunci, fortul ramane un exemplu stralucit al modului in care o instalatie militara a putut fi adaptata la o utilizare civila. „Sunt pereti de doi metri grosime aici” Vizitatorii fortului Chiajna pot vedea si acum camerele pentru depozitarea munitiei, compartimentate cu pereti despartitori, in bazine de cateva mii de litri fiecare. Aici, in urma cu nu foarte multi ani, incapeau camioane intregi cu varza si patlagele numai bune de murat. Una dintre putinele incaperi care nu a fost folosita pentru acrituri este fosta bucatarie a fortului, o incapere larga in care, intr-un colt, se afla trei plite imense pe care se pregateau bucatele pentru strajerii Bucurestiului. In podeaua incaperii este sapat putul de unde se obtinea apa de baut. In rest, intregul complex este strabatut de tuneluri inguste, groase cat sa incapa un om taras. Aceste tuneluri unesc incaperile intre ele. Mai multe scari intortocheate duc spre culmea colinei, acolo unde in urma cu un secol si jumatate erau montate piesele de artilerie. Prea putini localnici isi mai amintesc de locul unde pe vremuri erau amplasate cazarmile trupei sau de locuinta comandantului fortului, transformata intre timp in carciuma. „Sunt ziduri de doi metri grosime aici si temperatura este aproape aceeasi de la vara la iarna. Pe vremea cand erau geamuri, iarna puteam sa stam inauntru in pulover, chiar daca nu exista vreo sursa de incalzire”, isi aminteste nea Costel. Omul isi aduce aminte si ca, la un moment dat, impreuna cu cativa angajati ai ILF-ului, a incercat sa intre in subteranele care unesc fortificatiile: „Am mers de ni s-au terminat doua randuri de lanterne si ni s-a facut frica. Atunci ne-am intors. Bunicii nostri zic ca tunelurile merg pana la Jilava. Ne-am speriat si n-am avut curaj sa mergem mai departe”. Responsabilii vremurilor trecute reusisera sa valorifice economic aproape totul. Fostele dormitoare pentru trupa – niste baraci din care astazi a ramas doar fundatia de piatra – erau depozite pentru ceapa uscata. In total, fortul de la Chiajna asigura aproape o suta de slujbe in procesul de gestionare a circuitului muraturilor. „Asta era industrie mare, domnule! Doar dogari aveam 18, care tot timpul faceau butoaie pentru muraturile noastre”, mai spune nea Costel, aruncandu-si o privire melancolica peste zidurile aparate acum doar de un biet caine. Ultimul aparator al fortului de vest al Bucurestiului. 111,5 milioane lei aur pentru 18 forturi
La vremea ei, reteaua formata din 18 forturi a costat 111,5 milioane lei aur, adica de trei ori bugetul anual alocat armatei romane. Centura de fortificatii a Bucurestiului a fost construita dupa planurile unui celebru arhitect militar belgian, generalul Henri Alexis Brialmont. Pe baza unui raport al Ministerului de Razboi din anul 1888, belgianul a intocmit, un an mai tarziu, proiectul fortificatiilor, iar constructia efectiva a fost demarata in 1884. Ridicarea centurii de fortificatii a durat mai bine de doua decenii, lucrarile fiind deosebit de complexe. Toate cele 18 puncte erau unite de o sosea si de o cale ferata. Peste mai bine de un veac, aceasta avea sa fie cunoscuta ca linia de centura a Bucurestiului, pierzandu-si insa o buna parte din importanta martiala si din infrastructura trecutului. Mai trebuie spus ca intre forturi erau pozitionate tot atatea baterii subterane. In total, in centura de fortificatii a Capitalei erau pozitionate circa 240 de piese de artilerie. Tot acest efort imens, pentru o tara care isi capatase independenta de doar un deceniu, a fost o jertfa adusa doctrinei militare la moda in acele timpuri, care sustinea ca punctul care trebuie aparat cu orice pret este Capitala. In esenta, Bucurestiul urma sa devina, in caz de invazie, punct de repliere, dar si zona pentru lansarea de operatiuni militare de amploare, de la Dunare pana la Carpati. Ironia istoriei a facut ca, la putin timp dupa realizarea fortificatiilor, in primul razboi mondial, Bucurestiul sa fie ocupat fara prea mult efort de armata germana.
Incinte interzise civililor
O parte din fortificatiile construite cu un veac in urma si-au pastrat destinatia initiala, gazduind in continuare unitati militare. Este cazul mai ales al fortificatiilor din zona de sud-vest a Bucurestiului, adica a lantului Bragadiru, Magurele si Jilava. E drept, acum aceste forturi au cu totul alte roluri decat cele din vremea razboaielor mondiale. Fie ca sunt poligoane de tragere, sedii de unitati militare sau pur si simplu depozite, forturile din aceasta arie raman incinte interzise vizitatorului civil. De fapt, aceasta este singura parte din vechiul lant de fortificatii din jurul Bucurestiului care a reusit sa-si mentina un timp indelungat un rol apropiat de cel initial. Fortul 13 Jilava are si el o destinatie care-l face inaccesibil vizitatorului civil, aceea de puscarie. Numele lui este chiar pe cale sa devina substantiv comun in limba romana, cu semnificatia de loc de detentie.

Ziduri aruncate la gunoi de istorie
Soarta celor 18 forturi si a tot atatea baterii a fost pecetluita de progresele chimiei si ale aviatiei de la inceputul secolului XX. Dezvoltarea remarcabila a explozibililor si a bombardamentelor aeriene a facut ca fortificatiile clasice sa fie inutile in razboiul modern. Acest soc a fost resimtit din plin in primul razboi mondial, cand fortificatiile de la Liege, proiectate de acelasi general belgian, au fost distruse fara prea multe eforturi de nemti. Responsabilii militari romani din acele vremuri si-au dat seama de problema si au demontat rapid piesele de artilerie din forturi, toate tunuri de cea mai buna calitate produse de Krupp, transformandu-le in artilerie mobila. De fapt, forturile erau deja abandonate in momentul in care armata germana se apropia de Bucuresti.